Mai mereu de 8 octombrie am scris cate un articol pentru aniversarea bunilor mei prieteni Valy Serbanescu si Mihai Nedelcu. Doi oameni pe care i-am cunoscut in etape diferite ale vietii mele, dar cu o insemnatate aparte pentru mine si pentru destinul meu. An de an am incercat sa transmit cate ceva si de multe ori am constatat ca n-au putere cuvintele sa exprime tot cumulul ala de trairi si amintiri pe care le-am trecut impreuna.

Recent am fost in Bulgaria. Pentru a zecea oara cred… o tara frumoasa, cu un relief muntos, superb, cu oameni saraci, dar daca stii sa le iei partile frumoase vei descoperi niste oameni minunati. N-am avut nici un fel de probleme, nici cu politia si nici cu indicatoarele. Partea buna este ca acum sunt scrise si cu grafie latina, nu numai cu alfabetul lor cirilic, unde “B” e “V” si tot asa.. dar nu despre asta vreau sa scriu acum. In timp ce traversam de la nord la sud tara vecina ma gandeam ca noi avem niste mari stereotipuri, ca gandim urat despre altii, ca judecam fara sa cunoastem, ca nu facem nimic pentru a ne dezvolta impreuna cu cei din jurul nostru. Inclusiv pe plan sportiv.

Scrisoarea de fata se adreseaza direct unuia dintre cei mai tineri antrenori din prima liga de baschet din Romania. Dar poate fi citit si procesat si de ceilalti tehnicieni, in speciali de cei care lucreaza la nivel juvenil si de care depind multe dintre destinele sportivilor tineri.

Cu Alex Danila am impartit multi ani vestiarul. Si multe momente, amintiri si anii de liceu. Mai mult de atat, am inceput amandoi sa practicam baschetul in aceeasi zi, 21 septembrie 1997 (asta in caz ca ai uitat Alex!). Acelasi neobosit Giorgiu Horatiu “Bigu” ne-a format pe amandoi si cred ca si-a pus amprenta cu varf si indesat asupra noastra. Am gustat impreuna succesul, intr-o echipa frumoasa, in care Alex Danila stralucea.

Toata lumea isi da acum cu parerea ce jucatori ar trebui sa isi cumpere Steaua. Ba Marc de la Ceahlaul Piatra Neamt, ba Ciprian Marica ori brazilianul Wesley Lopez sunt numele vehiculate prin presa. Nimeni nu se gandeste ca Steaua are
poate o strategie bine pusa la punct prin care indreapta atentia asupra unor jucatori, pentru a ramane pista libera pentru adevaratele transferuri pe care le vor efectua.

In urma cu patru ani scriam in paginile revistei viata de liceu ca “s-a despartit de familie când multi dintre pustii români fumeaza prima tigara sau primesc preavizul de exmatriculare din cauza absentelor.” Mai spuneam ca “si-a luat inima în dinti si amintirile în troller si a plecat sa cucereasca America, precum cautatorii de aur din Alaska.” Intre timp, baschetbalistul roman Vlad Moldoveanu s-a maturizat teribil de tare, s-a casatorit, a devenit tata si a facut pasul cel mare spre profesionisti.

Flavius Lapuste a fost unul dintre cei mai buni jucatori de baschet pe care i-am vazut la lucru in Divizia A si in nationala Romaniei si este unul dintre jucatorii dragi sufletului meu. Imi aduc aminte si acum cu bucurie cum in sezonul 2001-2002, proaspat intors din Austria, Flavius facea legea in tricoul West Petromului. Extrema aradenilor avea o forta de taur si o acuratete a aruncarii iesita din comun.

Asa cum anuntam aici, va prezentam in continuare reactii de la Campionatul European U20, competitie majora gazduita in luna iulie de orasul Pitesti. Dupa interviul prezentat cu “noul Reghecampf” Hristu Sapera, astazi publicam un scurt material care il are in centru pe carismaticul Claudiu Fometescu, unul dintre cei mai longevivi si respectati jucatori de baschet din Romania postdecembrista, ajuns acum in postura de antrenor secund al nationalei U20.

Am asteptat doua saptamani sa vad daca ii baga in seama cineva pe cei care au condus nationala U20 la Campionatul European gazduit la Pitesti. Daca il intreaba cineva pe Hristu Sapera cum e sa lucrezi cu niste pusti cruzi intr-ale baschetului, daca ii ia cineva pulsul lui Fometescu si il chestioneaza despre viitoarea cariera de antrenor, daca il remarca vreunul pe pustiul cu nume olandez care ii slujeste Reginei Marii Britanii mai ceva ca Rooney lui Alex Ferguson. Evident, nu s-a intamplat nimic, asa ca voi prezenta mai jos cateva interviuri realizate atunci, la cald, dar publicate abia acum.

Probabil titlul pe care ar fi vrut tinerii tricolori sa-l aleg ar fi fost “Nu imi mai e dor de Vlad Moldoveanu”. Insa nu pot face asa ceva. Nu-mi pot nega convingerile, la fel cum nu imi pot nega prieteniile. Asa cum ani de zile nu m-am cenzurat, fie ca am fost in platourile televiziunii publice ori in diferite redactii de sport, la fel voi proceda si acum. Imi pastrez afirmatiile, nu insa inainte de a-i felicita pe tinerii tricolori universitari din toata inima. Imi scot palaria in fata lor si le multumesc pentru rezultatul minunat pe care l-au obtinut sub comanda antrenorilor Tudor Costescu si Paul Miron la Universiada de la Kazan.