Când eram în școală mergeam la ora de religie. Eram înscris din oficiu și nu-mi pare rău nici o secundă că s-a întâmplat așa. Nu mergeam la oră pentru a împușca notele și pentru a-mi mări media de la final de an. Gândeam pragmatic și știam că zecele de la religie va compensa notele proaste de la chimie, însă încercam să învăț ceva și să descopăr ce vor oamenii ăia de la catedră să-mi transmită. Erau și perioade când îmi copiam temele pentru alte materii sau când râdeam și mă distram alături de colegii mei, dar de cele mai multe ori eram participant activ la cursuri.
De-a lungul timpului am avut șansa să întâlnesc profesori de religie deosebiți care au reușit să-mi transmită ceva. N-am învățat niciodată un lucru urât de la oamenii aceștia. Tot ce au încercat să facă a fost să-mi transmită dragostea față de Dumnezeu și să-mi ofere un mod de viață. Uneori le-a ieșit, alteori nu, însă cu siguranță nu a fost vina lor. Ei au încercat să-mi explice o materie foarte grea, care din punctul meu de vedere stă la temelia vieții.
Îmi aduc aminte cu mare drag de profesorii de religie din liceu, Marian Maricaru și Mircea Barbelian. Doi oameni de o profunzime spirituală aparte. Discuțiile cu ei erau incitante intelectual, fie că discutam despre istoria religiilor, fie că întrebam parcă, așa cu jenă, cum să te rogi mai eficient.
Începusem să înțeleg că sintagma latină Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu) are un mare sens. Descoperisem în urma întâmplărilor de viață că există anumite momente limită când ești față în față cu inevitabilul, când vocea îți tremură și timpul se dilată, și tot ce poți să faci e să scoți din tine un “Doamne Ajută!” sincer și din toată ființa.
Am încercat să-mi conduc viața așa și chiar dacă anii s-au scurs cu repeziciune n-am abandonat ora de religie de la mine din suflet. Am discutat cu profesori universitari și călugari, am abordat subiectul ori de câte ori interlocutorul putea să-mi dea o direcție. Am învățat în facultate că un manager bun știe că trebuie să își conducă oamenii cu iubire și cu iubire de Dumnezeu… și am mai aflat un lucru, tot pe propria piele, că Dumnezeu te poate ridica într-o secundă sau te poate doborî și mai rapid. Am învățat că trebuie să conduc alături de Dumnezeu.
Și am transpus ideea asta peste tot pe unde am trecut, indiferent de ce au crezut sau au spus oamenii din jur. Am coordonat în maniera mea și le multumesc profesorilor de religie pe care i-am avut pentru asta.
Probabil citind rândurile de mai sus, vă întrebați care este legătura cu sportul sau cu revista Din Vestiar. Unii dintre voi, mai sceptici, probabil vă gândiți că este un advertorial și cine știe câți bani s-au încasat pentru a-l scrie. Țin să vă dezamăgesc! Nu este așa, dragilor! Dar ca fost sportiv (și acum ma adresez direct sportivilor care citesc acest articol) îmi aduc aminte momentele când mă concentram și mă rugam înainte de meciuri.
Îmi aduc aminte de jocurile de la Campionatul European din 2012 când eram singurul care intra alături de jucători în vestiar și spuneam rapid o rugăciune.
Îmi aduc aminte momentele alea când oricât de mult te antrenai, uneori mingea nu voia să intre sau alteori, ireal, reușeai niște aruncări imposibile. De multe ori te întrebi de ce se întâmplă așa și nu poți da o explicație logică. Simți în suflet doar agonia sau extazul, mai ales dacă reușești victoria în ultima secundă. Gândurile îți merg atunci automat la Dumnezeu. Apoi te gândești la suporteri, la familie, la trofeu…
Am gustat bucuria aceasta în mai 2006 , așa că știu ce spun…
Am încercat să transmit și acest lucru sportivilor cu care am colaborat. Evident, nu este un subiect pe care toți îl digeră, mai ales într-o societate în care te crezi atotputernic. Uneori, viața te pune în genunchi și îți arată că nu este așa, dar asta este altă poveste.
Revenind la subiect și la ora de religie cred că toți puștii din ziua de azi ar trebui să parcurgă și această materie. Ok, credința nu se poate cuantifica și nu o poți nota, dar nu cred că strică să îți trimiți copilul la oră.
Și-acum fac un apel la tine, părintele obosit de-atâta muncă și alergătură inutilă, și frustrat că nu îi poate oferi copilului său ce este mai bun, și dezamagit de o Românie furată de unii care nu au nici un fel de Dumnezeu… te plângi de toate astea, te plângi ca nu ai colegi de serviciu toleranți, te plângi de traficul nebun din oricare oraș mai mare, te plângi că nu există iubire între semeni…
Păi cum vrei tu, omule, să fie toate astea, dacă fiul tău nu va avea nici un contact cu religia?! Cum crezi că vom putea avea o societate mai bună și mai tolerantă, dacă noi nu știm niște principii creștine de bază?!
Îmi vin în minte cuvintele unui călugăr rus care spunea că în momentul în care catedralele vor fi de aur, credința va fi puțină… Cam așa stau lucrurile și la noi. Avem grijă să ne îndepărtăm de lucrurile profunde.
Am cunoscut oameni importanți de la care am învățat raportul dintre ego și întelepciune. Cu cât este mai mare înțelepciunea cu atât este mai mic ego-ul. Am descoperit de la oameni minunați că Dumnezeu lucrează prin mâinile noastre și toți oamenii mari înțeleg perfect asta. Ceilalți se cred atotputernici și au senzația că sunt invincibili, dar ei de fapt persista în limita lor.
N-am nici un drept eu, un păcătos imens, să vă sfătuiesc și să vă spun ce să faceți, dar dacă m-ați întreba v-aș spune clar și răspicat: LĂSAȚI COPIII SĂ MEARGA LA ORA DE RELIGIE!
Și cu siguranță, sportivii care citesc rândurile astea înțeleg perfect ce am vrut să transmit.
Foto: www.idora.ro
