Nu cred că pot să scriu prea multe despre Andrei Gheorghe. Azi internetul este plin de el. Și așa cred că îți dai seama cel mai bine de măsura unui om. Atunci când acesta dispare vezi imediat reacțiile oamenilor normali. Și îți dai seama că un Gheorghe este de 50 de ori mai apreciat decât un Năstase, Vântu sau oricare alt infractor care sufoca până mai deunezi spațiul public din România. Și asta mă bucură sincer pentru că îmi dau seama că românii nu sunt chiar atât de tâmpiți precum cred cei din clasa asta politică mizerabilă. Românii au suflet mișto și cald și știu să aibă substanță atunci când trebuie. Dar despre asta povestim altădată. Acum vreau să vorbim despre Andrei Gheorghe, acest personaj cu voce gravă, care a închis microfonul pentru totdeauna, fără jingle și fără anunț prealabil, într-o zi friguroasă de martie.
Cel mai tare articol pe care l-am citit până acum despre Andrei Gheorghe este acesta al lui Andrei Crăciun. Chapeau Bas!
Despre Gheorghe se vor scrie multe povești. Și vreau să vă spun și eu una… plină cu multe subtitluri. Am să vorbesc despre Gheorghe așa cum l-am simțit eu în inima mea. Dar pentru asta trebuie să cobor adând, adânc de tot în mine. Și pun melodia asta că se leagă bine și cred că i-ar plăcea și lui, deși pe la el prin mașină, spun unii, duduia rock-ul.
Dă play și citește mai departe.
Pe Andrei Gheorghe l-am descoperit ca orice puștan la radio. Era pe la mijloc de anii ´90 și ascultam în draci PRO FM-ul. Fusesem un mare fan Radio Uniplus și Bobby Torok încă din ’93, dar nu îmi mai aduc aminte, în afară de moartea lui Bobby Torok, de ce ajunsesem pe frecvența PRO FM-ului.
Aveam un walkman portabil care era și radio, trimis de o rudă fugită în Germania. Era șmecherie mare de tot să ai așa ceva. Mergeam cu el la culcare și adormeam cu radioul în căști. Știam pe dinafară toate vocile de la PRO și visam să ajung ca ei. De fapt, eu voiam să ajung ca Bobby pe care îl vedeam mai tare decât oricare om de presă din România. Ca o paranteză, dacă pornesc azi radioul mi se pare că fetele alea de-acolo sunt toate pe pastile și nu au nici un pic de creativitate în discurs. Râsul tâmp, provocat parcă de entobotanice proaste și ieftine, prestanță zero, totul comercial și foarte, foarte ieftin. Toate ingredientele astea expirate m-au îndepărtat foarte mult de fenomen și îmi vine să strig cu regret: Da, băh Gheorghe, nici radioul nu mai este ce a fost cândva…
Dar atunci când eram puștan și radioul era mișto, visam să ajung la microfon. Știam, simțeam inexplicabil, visam că voi urma Facultatea de Jurnalism și că voi fi acolo în redacție. Așa a și fost. Dar asta s-a întâmplat vreo 7 ani mai târziu când am ajuns prima oară în emisie live, (saru’mână, doamna Cristiana Miu, dacă ajunge cumva și la dumneavoastră articolul acesta!) dar și despre asta povestim cu altă ocazie. Mă întorc la Gheorghe.
PRO FM-ul și COCA COLA PLANET LIVE
Era iarna lui ´96 când am ajuns prima oară într-o redacție de radio. Și ghiciți voi unde am aterizat? Exact… Pe Pache Protopopescu 109 în redacția PRO FM-ului. Era într-o zi de sâmbătă și tocmai câștigasem la radio un concurs la PRO FM. Celine Dion și turneul ei din Quebec îmi aduceau un premiu. Nu prea mai țin eu bine minte care era treaba cu Coca Cola Planet Live că aveam doar 11 ani și amintirile mi se învălmășesc, dar era ceva tare de tot. Ideea este că am intrat cu tupeu în redacția Pro-ului și i-am văzut pe toți zeii aceia acolo. Acesta a fost singurul meu contact cu Andrei Gheorghe. Nu am avut inspirația și tupeul să mă duc să vorbesc cu el…n-am avut tupeul să mă duc să îl întreb dacă îi place Bobby Torok. Eram doar un kinder bucuros că a primit o bluză cu mânecă lungă, gri, supermișto. Păcat doar că era cu vreo 5 numere mai mare. Îmi aduc aminte perfect senzația aia pe care o aveam acolo în redacția lor și parcă simt și acum endorfinele cum alergau prin vene. Am ajuns acasă și i-am făcut cadou bluza fratelui meu. Îmi aduc aminte cât de tare era când mergea la liceu cu ea… De altfel bluza aia a fost o chestie foarte cool pe care am păstrat-o aproape un deceniu. Mereu am avut senzația că a fost legătura mea invizibilă și intimă cu radioul…
Bobby Torok și Andrei Gheorghe își fac post de radio în Rai
Probabil acum Bobby Torok și Andrei Gheorghe s-au reîntâlnit și poate pun cea mai mișto muzică din Rai. Bobby sunt sigur că ar merge cu niște Pink Floyd și Gheorghe ar replica pe măsură cu Rammstein. Apoi s-ar apuca să facă împreună cel mai tare talk-show posibil.
Pentru cei care nu știu și nu sunt așa pasionați de radio, Bobby Torok a fost primul patron al unui post privat de radio din România. A fost întâi la Unifan, apoi a ajuns la Radio Uniplus, unde a scris istorie. Despre subiectul acesta am scris acum vreo 13 ani și sincer am uitat multe chestii pe care cred că doar Diana Singer și Daniel Klinger le pot lămuri. De exemplu, nu știu cum s-a înțeles Bobby cu Andrei Gheorghe, deși eu am fina senzație ca Andrei l-a copiat pe Bobby. Cert este că de Bobby am auzit prima oară și era un fel de Gheorghe upgrade-uit. Bobby Torok a fost primul care a adus în România emisiunea „Azilul de noapte”, inspirată din showurile americane. Apropo de asta, primele 50 de înregistrări originale ale emisiunii sunt la mine.
The dots – lucrurile se leagă într-un mod nevăzut
Am primit înregistrările exact în ziua în care am intrat la Facultatea de Jurnalism de la „unchiul” meu, BEBE STĂNESCU – Fie-i țărâna ușoară și lui – nimeni altul decât prietenul din copilărie al lui Bobby Torok și cel care îl ajutase pe acesta să ajungă în Statele Unite. Din păcate, despre BEBE am vrut să scriu o carte, dar nu am mai apucat…Și el s-a grăbit să ne părăsească mult mai devreme…
Revin la radio. Pentru mine, modelul meu jurnalistic a fost Bobby Torok. Acest rebel super tare a fugit din țară prin ’78 și s-a stabilit în America. Imediat după revoluție a venit în România și a făcut un mare show pe piața media din România. De fapt, a făcut instrucție cu Iliescu și cu toată gașca infectă de comuniști. Și dacă ar fi trăit mai mult probabil că el, Gheorghe și alte câteva voci ar fi colorat mult spațiul asta media obosit de la noi.
Ca să înțelegeți mai bine las aici un fragment (găsit rapid pe net) dintr-o emisiune
Anii 2000
Mi-a plăcut Andrei Gheorghe. Pe măsură ce am crescut și am început să înțeleg cu ce se mănâncă domeniul acesta, am început să admir la el spiritul viu și inteligența. Știam că joacă un rol și că poartă o mască. Se branduiește, ar scrie azi experții fără background din comunicare…
În anii 2000 încă aveam radio, băi băieți. Cum ar spune vechiul meu prieten Cristi Dumitrescu, „erau vremuri în care încă se făcea radio”. Și era mișto toată atmosfera aia de-atunci…
Azi o aveam pe Inna și alte fătuci și playlisturi făcute automat de calculator. Avem CHR (Contemporary hit radio) în exces și n-avem substanță. Și niște prezentatori obosiți, fără coloană vertebrală care lucrează pentru toți corupții, în funcție de interes. De-aia vine subtitlul următor.
Nici radioul nu mai este ce a fost cândva
Gheorghe a stins ieri microfonul pentru totdeauna. Și a lăsat în urma lui o moștenire fabuloasă, pe lângă vocea aia inconfundabilă. Și nu mă refer la avere, case și bani în cont, lucruri pe care presa asta de doi lei le vor specula în cel mai scurt timp. Mă refer fix la moștenirea aia care a fost atât de importantă pentru unii dintre noi care am urmat profesia asta doar pentru că l-am ascultat pe el sau pe alții ca el. Libertatea aia pe care o simțeai doar ascultându-l cu puțină atenție.
Nici radioul nu mai este ce a fost cândva, pentru că azi este doar un loc de muncă unde te duci și la final de lună încasezi banii pe card. Nu mai este un ideal de libertate pe care Gheorghe și ai lui l-au avut. Aproape că nu mai este deloc…
Ne vei lipsi, maestre! Odată cu tine mai moare un pic din copilăria și adolescența noastră. Și de ofitcă beau chiar acum o bere pentru tine. Over and out.
