Astazi voi sta de vorba cu Dimitris. Dar o voi face intr-un alt mod, putin atipic probabil. Voi discuta cu el prin intermediul blogurilor noastre. Sunt sanse mari ca eu sa scriu ceva aici, iar el sa raspunda pe blogul lui. Nu asta e subiectul si nici nu urmaresc asta. Povestea este cu totul alta.
Pe Dimitris Rasty-Petzalis l-am cunoscut in urma cu vreo cinci ani, pe vremea cand eram angajat al Federatiei Romane de Baschet si eram team managerul nationalei Under 18 care urma sa plece la Campionatul European de la Sarajevo. Ca o paranteza, cred ca experienta din Bosnia a fost cea mai faina din toata cariera mea.
Grupul a fost genial si cred ca daca acea echipa ar fi continuat timp de opt ani in aceeasi formula baschetul romanesc ar fi avut de castigat. Si cand ma refer la formula, ma refer atat la jucatori, cat si la partea de staff. Eugen Ilie si Paul Miron au fost doi profesionisti care si-au facut treaba bine si au reusit sa inchege un grup unit si interesant.
Ca o alta paranteza, din echipa nationala faceau parte Vlad Cobzaru, Vlad Stoicoviciu, Vlad Popovici, Geo Paun (a ratat europeanul din cauza unei accidentari), Andrei Ciordas, Mehmet Hortoglu, Vlad Tincu (CSU SIBIU), Mirel Dragoste (CSU SIBIU), Dimitris Rasty (cel mai tanar din lot), Andrei Damian etc. Unii dintre ei au ajuns jucatori, altii au disparut din peisaj in mod surprinzator.
Este si cazul lui Dimi Rasty care a decis sa isi incheie cariera la 20 de ani. Adica exact atunci cand incepi sa dai cu nasul de performanta adevarata si de baschetul jucat la nivel inalt. Nu am sa comentez decizia lui prea mult pentru ca nu stiu foarte multe amanunte. Desele accidentari l-au macinat, asta e clar. Pe de alta parte, sper ca decizia lui de a renunta la baschet sa fie una inspirata.
Partea ciudata a acestui sport atat de frumos este ca de-a lungul timpului ne-a tradat pe foarte multi dintre noi. Dar si despre asta vom discuta alta data.
Eu mi-l aduc aminte pe Dimi ca pe jucatorul nostru cu numarul 4 care lupta impotriva Belarusului, Angliei sau Israelului si pe care il duceam la spital dupa un meci cu scantei.
Cufarul cu amintiri
Rasty s-a lovit tare de tot la un duel sub panou si imediat dupa joc am plecat cu el la spital. Am avut atunci mare noroc cu niste asistente medicale extrem de dragute (ce mai fac oare?) care ne-au urcat intr-o Lada Niva si am plecat spre unul dintre spitalele mari din Sarajevo. Pe drum ma uitam la peisaj si vedeam cladirile inca afectate de razboiul din 1992-1994 si ma gandeam ca Dimi nici macar nu era nascut cand in fosta Iugoslavie era urgie. Am ajuns la spital si acolo am avut noroc ca am scapat fara spaga. Cred ca aveam in buzunar vreo 30 de dolari, dar am reusit sa-i conving pe medici sa ne ajute. Apoi am plecat de-acolo si am revenit la hotelul Hollywood unde eram cazati.
Momentul acela inedit pentru mine m-a legat de Rasty foarte mult si i-am urmarit mereu din umbră cariera. M-am bucurat cand a ajuns la BC Mureș, m-am intristat cand a ajuns la Ploiești și s-a accidentat grav la genunchi. Mereu am fost cu geana pe el si am sperat ca va fi unul dintre jucatorii care vor performa pe parchet.
Dar grecul nostru ambitios a ales alt drum. A devenit blogger, scrie de zor si o face extrem de bine. Nu prea am timp sa citesc multe bloguri, insa la el pe pagina aterizez saptamanal. Imi place profunzimea cu care priveste lucrurile, imi plac temele alese si sesizez o umbra de maturitate pe care nu o vedeam la jucatorul Rasty.
Cred ca Dimi este unul dintre oamenii inteligenti din baschet si am convingerea ca va performa cat de curand. Am asa o vaga senzatie ca destinul ii pregateste ceva frumos. Dar asta vom vedea, pentru ca sunt sigur ca isi va povesti (mai ales la varsta asta) peripetiile cotidiene pe blog.
Va invit sa treceti pe la el, sa stati putin de vorba cu Dimitris, sa-l scuturati daca este cazul si sa il sharuiti, ca pana la urma asta este cel mai important.
Dimitris…are you speechless? 🙂
Credite foto: Sabin Malisevschi / Stiinta Bucuresti
